Ţopăială absurdă pe (I Can't Get No) Satisfaction

O piesă extraordinară, a cărei istorie este destul de interesantă. Iniţial, a fost concepută de Keith Richards, în '65 şi apoi prezentată lui Mick Jagger, căruia i-a gâdilat urechea; s-au pus împreună la treabă şi au făcut lirica şi aşa a luat naştere poate cel mai cunoscut hit al rock'n'roll-ului mondial. Ce-i drept, nu primul, dacă este să ţinem cont măcar de "Rock Around the Clock" al lui Bill Haley care s-a clasat pe locul întâi în topul revistei "Billboard" în - atenţie! - 1954. Dar asta deja este o altă poveste.

Revenind la piesa celor de la Rolling Stones, mi se pare demn de ţinut cont că, în primă instanţă, aceasta a fost cântată în versiune folk. Şi aşa ar fi rămas, dacă nu se apuca Richards să-şi cumpere o minunăţie de pedală de fuzz, chiar înainte de a intra cu noua compoziţie în studio, convins că numai cu acest single îşi va scoate banii pe încă una, poate chiar mai bună. Şi, odată ajunşi în studio pe 10 mai şi cuplată ghitara la respectiva drăcie, au luat-o razna cu toţii.

Ceea ce este şi mai interesant este faptul că muzicienilor nici prin cap nu le-a trecut câtă demenţă poate ieşi dintr-aşa o piesă, odată cu efectul de distors. Cântată acustic, piesa suna, într-adevăr, foarte bine, iar textele - din nou atenţie! - se pretau perfect: un ritm sacadat, aproape de schizofrenie, pe care expică faptul că nu poate avea nici o satisfacţie; nici de pe urma ăluia pe care-l ascultă la radio în maşină cu ştiri care nu-i spun nimic, nici din reclamele de la TV care-i arată cât de albe-i pot fi cămăşile sau că nu are nici o şansă să devină bărbat dacă nu fumează aceleaşi ţigări. Restul textului cred că-l ştim cu toţii.

Şi, vorba lui Moţu', când vezi prin cluburi că toată lumea urlă cu ranjetul pe gură, zbânţuindu-se de mama focului că nu poate avea nici o satisfacţie, mai ceva ca după un câştig, şi o mai ţin în ritmul ăsta până ajung acasă ţipând bucuroşi pe străzi, îţi cam vine să te întrebi dacă nu cumva suferi de tulburări axiologice.

Este drept, formula descoperită de băieţii ăştia acum 43 de ani este monumentală şi, pe bună dreptate, capabilă să genereze atitudini. Dar, totuşi, rock and roll-ul, deşi o muzică de distracţie, are, dincolo de formă, un conţinut. Or, când vorbim de (I Can't Get No) Satisfaction, ne referim, din nefericire, la o capodoperă incontestabilă a muzicii mondiale gresit înţeleasă poate de prea mulţi dintre noi.