Cele şapte minuni pierdute ale Caracalului

Încercând să dau un search pe Google pentru "Caracal", am găsit câteva minunăţii despre care bag seama că s-a mai scris şi pe care greu m-am abţinut să nu le notez. Momentan, am dat peste şapte dintre ele, pe care le atestă chiar şi Wikipedia:

1. Fabrica de pâine amplasată de ani buni pe celebra - deja - stradă a Foametei. Ei bine, pentru că nici o minune nu ţine mai mult decât este nevoie, această stradă a fost redenumită "Craiovei".

2. O altă minune la fel de contestată de autorităţi, dar despre care vorbeşte toată suflarea locală este construirea unei clădiri circulare şi uitarea macaralei în interiorul acesteia.

3. Penitenciarul oraşului nu se va muta de pe strada "Libertăţii" pentru următoarele trei milenii, după cum a afirmat viceprimarul urbei. Tot el ne explică faptul că toată treaba asta a început în anul 1950, "când strada pe care se află acum Judecătoria şi unde funcţionau din 1848 Tribunalul şi un loc de detenţie, a primit denumirea «Libertăţii». Mai întâi a dispărut puşcăria şi apoi denumirea străzii. Însă "minunea" s-a păstrat." (Foarte consecvent, nu-i aşa?)

4. Cimitirul de pe strada "Învierii" a dispărut şi el ca minune, întrucât, de mai bine de 50 de ani, denumirea străzii a fost schimbată.

5. În ceea ce priveşte legenda carului răsturnat, acelaşi viceprimar ne spune că legenda s-a născut dintr-o confuzie. Se spune ca atunci când răzvratiţii de la 1848 au fost aduşi cu carul la judecată, la tribunalul din Caracal, acesta s-a răsturnat cu ei. S-a răsturnat carul cu prostimea, cum li se spunea oamenilor din popor. De la prostime la proşti nu a fost prea mare distanţă, pentru oamenii de rând, care nu făceau diferenţa între cei doi termeni şi înţelesul lor de atunci. De acolo Caracalul - oraşul unde s-a răsturnat carul cu proşti. Dar acesta este una dintre verisuni.

6. Pompierii au luat foc într-un incendiu isbucnit în propriul lor sediu de la o instalaţie electrică. Desigur, viceprimarul nu va recunoaşte nicicând una ca asta...

7. Singura minune cruţată a Caracalului: limbile ceasului de la gară indică orele scrise cu caractere arabe pe o parte, iar pe cealaltă, notaţia romană (că de! vorbim despre minuni la fel de magnifice ca cele ale lumii antice). Ceea ce este cel mai interesant este că ora 4 este marcată "IIII".

Cu toate acestea, o nouă minune pare a umple de ceva vreme încoace numeroase pagini dedicate acestui oraş (vezi poza de mai jos), semn clar pentru întreţinerea brandului (deja) Caracal. Adevărul este că, dacă este să facem abstracţie de toate aceste ciudăţenii apuse, urbea despre care vorbim nu mai are, la ora de faţă, nimic special şi nimic pentru care să merite să-ţi abaţi paşii pe acolo, chiar şi pentru o oră.

DiDaRi ştiu să CÂNTE

"Dacă omul nu ar avea suflet, sigur muzica i-ar fi creat unul", spunea Cioran, gândindu-se la păsările care cântă cu atâta zel, dar nu vibrează la calofonii precum sufletul omenesc. Ne naştem cu muzică şi dăm colţul tot pe muzică. Ce mai contează că numai muzică nu e prima (zbieratul de nou-născut) sau că numai de viată nu-ţi mai arde când mormăie popa la groapă.

Altfel spus, unii "cântă", alţii cântă, iar câţiva CÂNTĂ. Şi aici nu merge cu "you say păteitou, I say pătatou". (Hai că am trântit o introducere de mi-au dat mie lacrimile)

Ei bine, DiDaRi chiar ştiu să CÂNTE. Am ataşat o preluare video să se înţeleagă mai bine ideea.

DiDaRi Quick Info:

DiDaRi = Dia, Dae, Rio. Locaţie: Irvine, California.

Dia: ghitară/voce; vârstă 23. Dae: ghitară/voce, vârsta 23. Rio: percuţie, 21 de ani.Gaşca se formează în 2006. Cântă doar cover-uri acustice prin diferite localuri din California. Autodidacte din câte am înţeles.

Recunosc că, în materie de alternativ sau de pop (nu mai zic heavy sau folk), nu prea mă topesc după vocaliste; se pare, însă, că tipele astea au câte ceva de zis atât vocal, cât şi instrumental, motiv pentru care am şi decis să le promovez aici.

Hai că poate data viitoare promovez şi un popă ceva...

Elinii - incontestabilii inventatori ai aerodinelor

...Sau, cel puţin, aşa încearcă să ne convingă Wolfgang Petresen, creatorul filmului "NeverEnding Story" ('84), într-una dintre, poate, cele mai mediatizate pelicule ale anului 2004, "Troia" (screendump-ul de din dreapta vorbeşte de la sine).

Istoria pare să ne uimească dezinvolt. În '33, când Wiley Post făcea pentru prima dată înconjurul lumii cu o "pasăre" ce-şi baza sustenţia pe viteza de deplasare, şi nu pe greutatea sa (mai mare decât a aerului), cel mai probabil, tehnologia anticilor depăşise de mult sistemul de propulsie warp şi tocmai se făceau experimente pentru transwarp drive, pentru a cărui promovare se angaja o agenţie de advertising şi PR intergalactic. BTL-ul ales avea să fie, desigur, Enterprise-ul lui J. L. Picard.

Un film cu atât de multe exigenţe (materiale, regizorale, artistice) precum "Troia" are şi pretenţii pe măsură. Or, omiterea la montaj a unui detaliu precum avionul cu pricina poate genera discuţii destul de tăioase despre modul în care unele dintre filmele adresate publicului larg (ca să nu spun mai simpatic) sunt lucrate. Ceea ce este şi mai intrigant este faptul că s-au scos zgomotele de fundal oferite cu atâta dicreţie de motorul plutitor, omiţând-se o suprapunere vizuală. Şi nu este singura gafă de genul.

Există un website care prezintă numeroase gafe cinematografice. Cred că Gamias se numeşte.

Pentru cei care ţin mai puţin la imagini de efect ieftin, ridicatul sprâncenei însoţit de un eventual "yeah, right!"a fost cu siguranţă un impuls încă de prin primele 10-15 minute ale filmului, când apare Brad Pitt într-o minunăţie de cort de paşă, acoperit, desigur, de căldura şi graţia unui trup de femeie.

Un alt aspect care pe mine m-a uimit a fost următorul: ştiam că unul dintre protagonişti este acest Brad Pitt (despre care aş spune că a devenit un brand al Hollywood-ului şi chiar mondial, destul de minuţios lucrat), dar, sincer, mă aşteptam să joace un ORICARE alt rol decât cel al războinicului Ahile. Poate chiar şi pe al Elenei! :). Eram convins că-l va interpreta pe amorezul Paris. Asta până l-am văzut pe Orlando Bloom. Totuşi, Paris are o apariţie redusă atât ca durată, cât şi ca impact în Iliada homerică, şi astfel, pasul doi a fost acela de a-l identifica pe Bra(n)d cu Priam, regele Troiei. Ei bine, nu! Ahile!!! Semizeul caracterizat de Homer prin cele mai "musculoase"expresii care ar putea desemna forţa şi masivitatea fizică. Gurile rele spun că doar cele şase luni de antrenament cu specialişti în body-building l-au scos din belea pe atât de des acoperitul cu femei Brad Pitt. Alte păreri, la care subscriu, susţin că atât talentul cu care se mişcă mai ales în scenele de luptă, cât şi coregrafia pentru acestea sunt impecabile. La fel, nu aş putea omite talentul demonstrat de Peter O’Toole (Priam) prin mimică în anumite momente de prim-plan.

Una peste alta, lăsând la o parte blamul sau lauda peliculei (care este, per total, reuşită) şi chiar pelicula în sine, nu pot să nu mă gândesc la al nostru Sergiu Nicolaescu (atât în rolul lui Sergiu Nicolaescu, cât şi într-al regelui, al slujitorului, al călăreţului, al miresei, al măturei sau chiar al camerei video).

Dar, probabil, o să-i vină şi lui cândva rândul la împins vagoane pe aici.

Ţopăială absurdă pe (I Can't Get No) Satisfaction

O piesă extraordinară, a cărei istorie este destul de interesantă. Iniţial, a fost concepută de Keith Richards, în '65 şi apoi prezentată lui Mick Jagger, căruia i-a gâdilat urechea; s-au pus împreună la treabă şi au făcut lirica şi aşa a luat naştere poate cel mai cunoscut hit al rock'n'roll-ului mondial. Ce-i drept, nu primul, dacă este să ţinem cont măcar de "Rock Around the Clock" al lui Bill Haley care s-a clasat pe locul întâi în topul revistei "Billboard" în - atenţie! - 1954. Dar asta deja este o altă poveste.

Revenind la piesa celor de la Rolling Stones, mi se pare demn de ţinut cont că, în primă instanţă, aceasta a fost cântată în versiune folk. Şi aşa ar fi rămas, dacă nu se apuca Richards să-şi cumpere o minunăţie de pedală de fuzz, chiar înainte de a intra cu noua compoziţie în studio, convins că numai cu acest single îşi va scoate banii pe încă una, poate chiar mai bună. Şi, odată ajunşi în studio pe 10 mai şi cuplată ghitara la respectiva drăcie, au luat-o razna cu toţii.

Ceea ce este şi mai interesant este faptul că muzicienilor nici prin cap nu le-a trecut câtă demenţă poate ieşi dintr-aşa o piesă, odată cu efectul de distors. Cântată acustic, piesa suna, într-adevăr, foarte bine, iar textele - din nou atenţie! - se pretau perfect: un ritm sacadat, aproape de schizofrenie, pe care expică faptul că nu poate avea nici o satisfacţie; nici de pe urma ăluia pe care-l ascultă la radio în maşină cu ştiri care nu-i spun nimic, nici din reclamele de la TV care-i arată cât de albe-i pot fi cămăşile sau că nu are nici o şansă să devină bărbat dacă nu fumează aceleaşi ţigări. Restul textului cred că-l ştim cu toţii.

Şi, vorba lui Moţu', când vezi prin cluburi că toată lumea urlă cu ranjetul pe gură, zbânţuindu-se de mama focului că nu poate avea nici o satisfacţie, mai ceva ca după un câştig, şi o mai ţin în ritmul ăsta până ajung acasă ţipând bucuroşi pe străzi, îţi cam vine să te întrebi dacă nu cumva suferi de tulburări axiologice.

Este drept, formula descoperită de băieţii ăştia acum 43 de ani este monumentală şi, pe bună dreptate, capabilă să genereze atitudini. Dar, totuşi, rock and roll-ul, deşi o muzică de distracţie, are, dincolo de formă, un conţinut. Or, când vorbim de (I Can't Get No) Satisfaction, ne referim, din nefericire, la o capodoperă incontestabilă a muzicii mondiale gresit înţeleasă poate de prea mulţi dintre noi.

Scrisoarea...

M-am gândit să fac publice câteva dintre cover-urile pe care le încerc în timpul liber împreună cu Dan. Sper să fie o surpriză frumoasă şi pentru el. Deocamdată, până vom cădea de comun acord ce să facem public şi ce nu, vă prezint o versiune cântată acum vre-o două luni la piesa "Scrisoare de Bun Rămas".
Muzica - Mircea Baniciu, textele: George Tarnea. Piesă apărută pe albumul "Ploaia", 1984, Electrecord. Sper să placă.

Mişcare de rezistenţă împotriva prostiei revărsate

Ideea blogului a luminat neuronii mei cam acum un an şi ceva, când revedeam nişte înregistrări de la prima ediţie Folk You din Vamă.

Una dintre memorabilele seri s-a terminat cu interpretarea de către Tetea, 'Culae Alifantis şi Mircea Florian (care nu a ezitat să cadă de trei ori pe scenă în hohotele de râns ale lui Baniciu) a "Cântecului bufonului", după care, genialul Moţu' s-a adresat celor strânşi pe plajă să-i asculte şi să-i vadă: "Rugămintea noastră este aceea de a lua cu Dumneavoastră, când plecaţi, şi resturile. Să lăsăm plaja curată, aşa cum am încercat şi noi să curăţim sufletele. Muzica rock, în general, ca şi festivalul Folk You se vrea o mişcare de rezistenţă împotriva prostiei revărsate."

Atunci mi-a tunat pentru prima dată în minte să scriu despre idioţeniile de care ne lovim zilnic. Şi, într-un final, se pare că m-am şi apucat de asta.

Menţionez că blogul acesta, dorindu-se a fi unul despre şi NU cu idioţenii, va cuprinde şi alte topicuri - sper eu - în contrast cu ceea ce ironizez.